Discursul domnului dr. Bogdan Cuza, cu ocazia alegerii domnitorului Alexandru Ioan Cuza membru post-mortem al Academiei Române

Distinse Domnule Președinte al Academiei Române, academician Cristian Hera,
Distinsă elită a științei și culturii române,
Excelențele Voastre,

Am fost învrednicit de înalta cinste de a putea lua cuvântul în această ilustră instituție, cu prilejul admiterii ca membru post-mortem al Academiei Române a străbunului meu, a făuritorului statului național modern român și a unuia dintre părinții fondatori ai Societății Literare Române, devenită ulterior Academia Română, Alexandru Ioan Cuza.

Acest moment, vine să marcheze după mai bine de 150 de ani o lărgire binemeritată a cadrelor academice, elita științei și culturii române de astăzi aducându-și elogiul unui nemuritor, dispărut trupește, dar care n-a încetat să fie prezent în istoria românilor grație înfăptuirilor sale în scurta perioada a celor 7 ani de glorioasă domnie.

Iată că, prin asentimentul Excelențelor Voastre, astăzi se împreunează cele trei degete al închinării cu cele ale condeiului, care consființesc, astfel, admiterea numelui marelui Domnitor printre numele Domniilor Voastre, ca purtători de har, spirit, știință și conștiință în propășirea existenței neamului românesc și a României moderne.

Prezența nemuritoare la care mă refer nu a râvnit la nicio laudă și nu a ocupat până astăzi vreun scaun sub cupola acestui nobil așezământ.

El nu a avut parte de a fi admis încă din anul 1867, în viață fiind, ca membru de onoare al Academiei Române, după felul în care a fost ales succesorul său la tronul României, Carol I de Hohenzollern Sigmaringen.

Și asta cu atât mai mult cu cât, în spirit evanghelic vorbind, pentru Domnitorul Alexandru Ioan Cuza nu a existat ogor al vieții publice în care să nu fi aruncat sămânța modernizării, doar că roadele acestei înnoiri nu vor fi întotdeauna însutite, conform parabolei, ci – așa cum spunea istoricul Florin Constantiniu – roadele lui Cuza vor fi culese mai târziu de cei ce-i vor urma.

Cu atât mai mult, spre lauda Domniilor Voastre, inițiativa de astăzi, de întronare spirituală a numelui lui Alexandru Ioan Cuza în rândul Academiei Române, vă aparține și înnobilează.

Academia Română, cel mai înalt for național de consacrare științifică și culturală al țării, drept continuator și unic legatar al Societății Literare Române, înființată, după cum se știe, la 1 aprilie 1866, dar inaugurată un an mai târziu sub forma „Societății Academice“, admite, așadar, astăzi în rândurile sale pe cel care începând încă din primul an al domniei, avea să-l delege pe George Sion cu întocmirea unui proiect de Statut pentru întemeierea unei „academii române formată din 15 membri, aleși din toți românii, fără distincțiune de provincie sau protecțiune“.

În 1863, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a continuat sprijinul său pentru înființarea „academiei“, dăruind din lista sa civilă 5600 de galbeni, din care 1000 de galbeni erau destinați instituirii unui premiu care ar fi urmat să se acorde celei mai valoroase traduceri din limbile clasice. Acest ajutor material substanțial se alătura celui avansat în 1860 de bancherul bucureștean Evanghelie Zappa, care oferise guvernului 5000 de galbeni pentru alcătuirea unui dicționar român, a unei gramatici a limbii române și a unor traduceri din clasicii Antichității. Cele două fonduri – „Cuza și Zappa“ – au constituit, de altfel, baza materială a viitoarei societăți academice, acest barometru fidel ce avea să oglindească, de-a lungul vremii, starea de sănătate a istoriei neamului.

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, prin rostul și rolul lui, e un fenomen unic în istoria țării.

Oricine este tentat să analizeze zbuciumul vieții lui interioare, sacrificiul dus până la martiraj pentru binele și propășirea nației lui, rămâne de multe ori fără răspuns în fața ivirii prin pronie divină a acestei personalități singulare în istoria românilor.

Seva necunoscută a domnitorului, misterul nașterii sale spirituale în orizont românesc, toate acestea trebuie ancorate în rădăcinile adânci ale neamului din care a fost zămislit.

Prin căsătoria strămoșului său Miron Cuza cu nepoata cronicarului Miron Costin, Ilinca, genealogia familiei Cuza avea să fie și mai mult înnobilată cu ramurile familiilor movilenilor, basarabilor, mușatinilor lui Ștefan cel Mare și Sfânt și nu în cele din urmă cu ale lui Alexandru cel Bun și Bogdan I, întemeietorul Moldovei străbune.

Alexandru Ioan Cuza s-a impus, ca și străbunii săi, prin adevăr, virtute și sacrificiu.

A întâmpinat obstacole pretutindeni, creându-și multe dușmănii în mijlocul celor cărora i-a fost dat să trăiască, arătându-le și demascându-le adevărata lor față, ca sursă principală a nenorocirilor poporului. El nu s-a descurajat, înconjurat fiind de puținii prieteni loiali, Kogălniceanu, Negri, Vasile și Iancu Alecsandri, și mai ales beneficiind de sprijinul Împăratului Napoleon al III-lea al Franței, intimidând coaliția dușmanilor săi, care aveau în cele din urmă să reușească prin îndepărtarea lui forțată de la tronul României în fatidica zi de 10/11 februarie 1866.

Prin dubla alegere a lui Cuza, în scaunul voievodal al Principatelor nu avea să se urce însă numai un Domn, ci și un ideal, care nu va mai putea fi detronat vreodată.
A fost și Domn ales, după cum a fost și alesul Domnului, adică atât domn din mila lui Dumnezeu, cât și domn din voința națională.

A fost domn din mila cea adevărată a lui Dumnezeu, care alege un om dintr-o mulțime, precum David păstorul trimis Marelui Preot Samuil, care avea să-l încunune fără a ține seama de rangul său, de demnitate pe care a avut-o sau de oamenii l-au sprijinit.

Și a fost domn din voința națională, fiindcă din primul până în ultimul său moment a fost cel mai devotat îndeplinător al voinței neamului din care a fost zămislit.
Țara a fost totul pentru dânsul, țara pe care a întemeiat-o, țara pe care a știut să o reprezinte cu demnitate și pe care a putut să o părăsească fără de blestem.

Astfel de viteji nu se formează prin niciun exemplu și nicio lectură: ei se nasc.
Prin unirea de la 1859 avea să ia ființă actul constitutiv de stat al unirii Principatelor Române, ca act premergător al înființării statului român. Fără de această unire, fără sacrificiul de sine al premergătorilor noștri pașoptiști, noi nu am fi putut exista astăzi într-un singur neam, limbă și o singură suflare.

După spusele marelui nostru savant Nicolae Iorga: „Condiția indispensabilă, dară, pentru desăvârșirea unității naționale este dată în primul și primul rând de unirea morală a tuturor românilor, bazată pe cei doi factori – dreptate și cultură – făcându-se dreptate celor mulți și necăjiți și reformându-se în spiritul adevărului istoric și științific a tot ceea ce ține de cultura, de educația și civilizația neamului“.

Nu ne rămâne decât să sperăm că imensul capital de acțiuni istorice împlinite de prințul iubit al unirii noastre, Alexandru Ioan Cuza, nu a fost cheltuit în zadar.

Dar de ce prinț iubit al unirii noastre?

Ce este de reținut din această sintagmă este că orice chip de care ne îndrăgostim, chiar pământean fiind, deschide către o lume care „nu este de aici“. Mai mult, el pare „trimis“, pare că a sosit aici anume pentru noi, pentru a aduce aici zvonul altei lumi. Și care ne propune o călătorie, marea călătorie a vieții noastre, pe care dacă o ratăm, ne ratăm nemurirea.

În spiritul propovăduirii credinței noastre creștine, suntem încredințați că spiritul marelui Domnitor ne privește azi din înălțimea cerurilor celor drepți, ne binecuvântează și ne mulțumește pentru această splendidă zi de sărbătoare pe care i-am oferit-o.

Îmi permit să închei cu strofele dedicate amintirii Domnitorului de Bardul nostru de la Mircești, Vasile Alecsandri:

„De la munte pân’ la mare
Peste dealuri și câmpie
Din hotar pân’ la hotare
Plânge-ntreaga Românie

Plânge mic și plânge mare,
Plânge omul cu simțire,
Căci e Cuza acel care
Între țări făcu unire

Sus pe cer o stea apare.
E sublimă de lumină
Ea e sufletul lui mare
Ea e steaua lui divină

Care vine să lumine
Calea țării lui iubite,
S-o conducă înspre bine,
Și spre zări mai fericite

Calea cea de demnitate,
De mândrie românească,
De progres și de dreptate
De virtute strămoșească.

C-a iubit poporul, țara,
Demnitatea românească
A-nalțat-o în afară
Nelasând s-o umilească

Fu-n român cu sentimente,
Fiind domn mare generos,
Fu al nației părinte,
Suflet nobil și frumos

Cât vor fi români pe lume,
Cât va fi pe cer un soare,
A lui Cuza mare nume
Să știți bine că nu moare!“

Dr.Dr.h.c.mult. Bogdan Cuza
Academia Română, București, 23.02.2018
Cu prilejul alegerii Domnitorului Alexandru Ioan Cuza ca membru post-mortem al Academiei Române

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: